Prima mea întâlnire cu Dumnezeu

admin-ajax

Un articol mai personal, o poveste adevărată de acum 21 de ani, eu zic că merită povestită.

De curând am citit la psihologul evreu Lenny Ravich despre acel studiu cu oamenii care au ajuns în pragul morţii și au văzut „ceva”. Am văzut și eu „ceva”, în felul meu, deși nu am murit, și zic că merită împărtășite astfel de experienţe care nu sunt de fapt confesionale, sunt pur și simplu experienţe de viaţă spirituală.

Era în 1991, mai precis pe 2 septembrie, în Ceahlău. Urcam cu vreo 25 de prieteni de la lacul Bicaz (Durău) spre cabana Dochia. Eram băieţi la 15 ani, nebuni și frumoși, și tocmai descoperisemalpinismul, ţigara, Metallica și alte plăceri de liceu. Așa că mă căţăram pe orice stâncă prindeam.

La o pauză pe la ora 17, eram doar cu un prieten din Cluj, și am început să mă caţăr pe o stâncă. Am urcat niște metri, fără coardă, iar apoi m-am blocat, evident. Nu mai puteam urca, nici coborâ, iar după ceva secunde mi-am dat seama că o să pic în gol. I-am zis prietenului meu de 12 ani ceva de genul „Vezi că cad” și mi-am dat drumul. Nu știu nici azi prin ce minune m-am trezit undeva mai jos, cu un fel de mic brad în braţe – nu plănuisem să sar pe acel brad.

Ce știu e că în acele fracţiuni de secunde cât cădeam, am fost sigur că o să mor.Şi atunci s-a deschis un fel de ochi interior și am „văzut” două lucruri. (Era un ochi interior dar nu era “în sinea mea”, ce vedeam era și în afara mea și în sinea mea, peste tot).

Mai întâi, mi-am văzut întreaga viaţa. Se poate să îţi vezi viaţa într-o fracţiune de secundă. Erau mii de imagini ca un film panoramic care mă înconjura, cu mirosul ghiozdanului de la grădiniţă, cu mirosul mâncării pe care mama mi-o punea la școală, cu mirosul de la tencuiala din săli sau camere unde trăisem, cu zeci de alte imagini și cu sentimentul „Ăsta am fost eu, și acum o să mor”. Era ca o peliculă reală peste tot împrejuruul meu, și nu prea eram mândru de ce făcusem eu în viaţă, mai mult decât o mare curiozitate și poftă de viaţă.

Al doilea lucru pe care l-am văzut, cam în același timp, iarăși nu cu ochii ci cu un fel de ochi interior, era o prezenţă care era mai concretă decât aerul pe care îl respiram sau apusul soarelui spre lacul Bicaz. Mai concretă decât filmul vieţii mele. Era cineva, peste tot, un fel de cineva care era materia din care era făcut totul –muntele, stânca, aerul, iar acel cineva avea trei „atitudini” faţă de mine.

1. Era cineva care se uitase la mine în fiecare secundă din toate scenele filmului vieţii mele. Nu doar în fiecare secundă dar în fiecare centimetru al spaţiului, cineva ca un fel de aer atot-prezent.

2. Acel cineva mă iubea așa cum o mamă își iubește băieţelul de trei ani care a intrat în cămară să fure o prăjitură. Asta era imaginea. Tot ce aș fi putut eu să fac rău, orice grozăvie din legea oamenilor, era mai puţin decât o prăjitură furată pentru acel cineva: o mamă nu se poate supăra pe băieţelul ei de trei ani pe care îl prinde în cămară, poate chiar îi devine și mai simpatic.

3. În schimb, un lucru era complet greșit în tot ce făcusem, faţă de acel cineva, un singur lucru: faptul că acel cineva mă privise, în fiecare secundă, iar eu nu mă uitasem niciodată la el. Greșeala mea era faptul că îmi mâncasem singur mâncarea din ghiozdan, profitasem de viaţă fără să îmi ridic o singură clipă ochii spre cer. Nu trăisem ca un orb: dar cu atenţia centrată exclusiv la propria mea ogradă, fără nici o fisură de deschidere spre cer.

A trecut timpul, iar experienţa asta nu m-a schimbat aparent foarte mult. Dar e ceva mai important decât faptul că m-a schimbat sau nu: acum știu că, dacă vreodată o să cad foarte mult, nu pot ajunge prea jos, niciodată prea jos. Şi știu ce trebuie să fac, măcar din când în când: să ridic ochii spre cer, singurul lucru cu adevărat bun pe care o să îl pun la totalul vieţii. Din ce am învăţat eu în acea zi, restul (bune sau rele) nu contează atât de mult cât contează recunoștinţa.

Re-cunoștinţa.

Ion. 

29 septembrie, Sărbătoarea Sfântului Arhanghel Mihail și Papa Leon al XIII-lea

Un moment special în istoria Bisericii: In anul 1884, 13 octombrie, la sfârșitul unei liturghii, Papa Leon al XIII-lea are o viziune a infernului și aude un dialog între Cristos și Satana. Imediat apoi merge să scrie o rugăciune specială adresată Arhanghelului Mihail care va trebui recitată zilnic atât de către credincioși cât și de către preoţi, la sfârșitul litughiei.

In 1964 se renunţă la această obligaţie, dar în 1994 Papa Ioan Paul al II-lea revine cu recomandarea ca toţi credincioșii să recite zilnic această rugăciune.

http://www.michaeljournal.org/visionleo.asp  

23 septembrie, sarbatoarea Sf. Padre Pio

Saint_Padre_Pio

Preot, călugăr franciscan capucin.

Considerat un director spiritual de excepţie. Se spune că a făcut o minune cerută de Cardinalul Woytila: “pe el nu pot să îl refuz”.

Face parte dintre cei care au fost persecutaţi chiar din interiorul bisericii, mai multe zeci de ani, fiind acuzat pe nedrept de diverse lucruri, de fapt fiind invidiat pentru charisma și afluxul de oameni care veneau să îi ceară sfatul și să se spovedească la el.

http://www.catholic.org/saints/saint.php?saint_id=311

Intenţii de rugăciune pentru majoritatea sanctuarelor cunoscute

fffff

Prin internet, se pot trimite intenţii de rugăciune pentru majoritatea sanctuarelor cunoscute, de exemplu Lourdes, Banneux, Lisieux, Assisi, Padova, etc. Mai jos, paginile de la sanctuarul marial de la Banneux, Carmelul din Lisieux si Sanctuarul de la Lourdes

http://www.banneux-nd.be/gb/accueil.gb.htm

http://www.carmeldelisieux.fr/intentions-de-priere.html?view=guestbook&cid=80

http://fr.lourdes-france.org/intention-de-priere-a-la-grotte

Tereza de Lisieux: “Thenceforward I was happy”

thereselisieux

1 octombrie este Sărbătoarea sfintei Tereza de Lisieux a Pruncului Isus. Timp de 9 zile vom avea zilnic un text dedicat ei.

Mai întâi, ceea ce ea numește “Harul de Crăciun”. După zece ani de slăbiciune psihică și un fel de centrare pe sine excesivă (doctorii spun astăzi nevroză), venind de la liturghia de Crăciun are un moment special, care o schimbă pentru restul vieţii. Avea aproape 14 ani, era anul 1886. În loc să se plângă pentru că nu era gata pantofiorii cu cadouri, uită de toate pentru a nu îi face pe părinţi să se simtă prost, devine veselă și primitoare.

In Histoire d’une Ame, ea ne spune: “Într-o clipă ceea ce eu nu reușeam să fac de zece ani Isus a realizat într-o clipă, mulţumindu-se cu bunăvoinţa mea, care nu mi-a lipsit niciodată”. Şi mai departe: “On the day of my conversion Charity entered into my heart and with it a yearning to forget self always; thenceforward I was happy.”

Salve Regina, rugăciunea de seară

Rugăciunea multor călugări înainte de sfârșitul zilei. După care merg toţi la culcare, singuri, și se roagă iarăși și iarăși pentru noi, cei care adesea nu mai avem timp să ne rugăm și să ne gândim la toate astea.

Aici calugarii de la Notre Dame de Fontgombault.